H.264, H.265 și AV1: O scurtă istorie a codecurilor video
Un codificator video are o sarcină precisă: să păstreze cât mai mult din imagine folosind cât mai puține date. Un cadru brut 1080p ocupă aproximativ 6 MB; la 30 de cadre pe secundă, rezultă 180 MB pe secundă, un volum care face transmisia video necomprimată nepractică. Prin predicție intra-cadru, predicție între cadre (care exploatează asemănările dintre cadrele vecine), transformări și cuantizare, codificatoarele reduc datele la câteva sutimi din dimensiunea originală.
H.264 (AVC): veteranul care domină webul de peste un deceniu
Lansat în 2003, H.264 este codecul cu cea mai largă compatibilitate: orice browser, telefon, televizor sau cameră îl poate decoda. Oferă compresie eficientă cu un consum redus de resurse la decodare și rămâne prima alegere pentru videoclipuri pe majoritatea site-urilor. Fișierele MP4 întâlnite peste tot sunt, în marea majoritate, codificate cu H.264.
H.265 (HEVC) și AV1: competiția noii generații
H.265 reduce rata de biți cu aproximativ 40% față de H.264 și este folosit pentru cea mai mare parte a conținutului 4K/HDR. Licențierea brevetelor este însă complicată, iar compatibilitatea cu browserele variază (Firefox nu l-a acceptat mult timp). AV1, lansat de Alliance for Open Media (AOMedia), o alianță care include Google, Netflix și Amazon, oferă o eficiență de compresie comparabilă cu H.265, fără taxe de licență. Chrome, Firefox și Edge îl acceptă, iar el devine treptat noul standard pentru streaming și era 8K.
Ce înseamnă asta pentru descărcări
- La aceeași rezoluție, fișierele AV1/H.265 sunt considerabil mai mici, dar dispozitivele vechi le pot reda sacadat sau pot să nu le decodeze
- Păstrarea codecului original la descărcare protejează cel mai bine calitatea, evitând pierderile prin recodificare
- Îmbinarea și transcodarea în browser (cum ar fi instrumentele de pe acest site) depind de suportul WebCodecs pentru codecul în cauză